Amorf

Imi tot spun ca nu mai am timp desi mi-am facut un obicei din a nu-mi mai privi ceasul si fiecare dimineata nu e decat o prelungire dureroasa a unei nopti eterne. In dimineata asta nu mi-am mai gasit tigarile si-am blestemat toate buzunarele goale, fiecare colt acoperit de praf unde, pipaind nevrotic, n-am intalnit nici macar senzatia arsa de tutun. Inca ma mai intreb cum e cu putinta sa nu-mi fi amintit ca in urma cu doar cateva ore jurasem, intr-un acces de euforie alcoolica, sa nu mai fiu sclavul niciunei obsesii? M-am crezut capabil sa incep cu cea mai evidenta dintre ele si am aruncat direct in strada tot ce putea scoate fum. Fum nociv cu accente de mentol sarcastic. N-am aruncat insa si disperarea din plamani, caldura gatului iritat de sevraj si mi-e atat de frig de parca-s mort dintotdeauna. Dupa cateva minute de cautari absurde am gasit printre niste haine pe care nici macar nu mai stiam ca le am sau ca le-am imbracat vreodata, am gasit o poza a ta, dinainte ca vreunul dintre noi sa banuim ca existi. Imi pari mai mult urata decat frumoasa cum stateai asa, rezemata de un copac asteptand plictisita sa ti se faca poza, dar nu asta este important. 

Important e ca pana astazi nu am stiut ca poza ta zace printre hainele mele, zvarcolindu-se in asteptare ca râmele in pamant. Am privit-o mai mult decat mi-as fi dorit, analizandu-i fiecare colt, intorcand-o intre degete la fiecare secunda de parca speram ca intre timp sa fi aparut ceva scris pe spatele ei, vreo dedicatie puerila sau ceva de genul asta care sa ma determine sa-i arat calea gunoiului. Nimic, doar alb imaculat si chipul tau incadrat de un par parca prea lung si mai intunecat decat il stiu. Ma simt dintr-odata gol si m-as ascunde ca un copil care afla ca tot timpul cat s-a jucat a fost urmarit si nimic nu a scapat neauzit sau nevazut. Intr-un moment de fals amuzament observ ca semanam atat de caraghios incat i-as fi putut spune, daca descoperea poza, ca esti sora mea. Da, ca esti sora mea fara sa fi avut aceeasi mama sau acelasi tata, pana la urma totul e posibil. Mi-e ciuda pe mine si ma detest ca probabil, un timp, ma voi gandi la tine si la ceea ce poate ai simtit, trait, asezandu-ti poza asta inca virgina de orice sentiment impur, intre hainele mele. 

Culoarea asta iti place tie, camasa asta o am de la tine, tricoul asta l-ai imbracat mai multe nopti... si inteleg de ce poza era acolo. Azi as fi renuntat, dar cumva universul s-a intrecut pe sine stimuland actiuni cu filtru si multa caldura otravitoare. Am facut din mine mai multi oameni si vorbesc cu mine zilnic, ma cert, ma palmuiesc si ma injur extenuat. Nu mai am loc de mine, in mine. Parca nici usa nu mi-o mai deschid eu ci o parte a mea. I-as spune ca ma inseala zilnic cu mine, dar n-ar interesa-o. Mi-ar rade tampita si am atata furie agonisita incat eliberarea mea n-ar putea inseamna decat chinul ei. Nu i-am spus niciodata, dar uneori am impresia ca i-as putea extirpa toata dragostea sa respir singuratate, as ucide-o intr-un act de profund devotament. Mi-e somn si-s beat de-o ura incompleta. Niciodata nu ma mai trezesc, traiesc mahmur de pe o zi pe alta. Lasa-mi o vesnicie sa-mi odihnesc gandurile si sa rup imaginea asta in bucati mici ca pulberea, ca praful din ochii mei!