Zgomot din strada, zgomot in caderea firelor de praf, zgomot in mine privindu-te. Nimic nu mai e tacere si ma izbesc necontenit voci fara chip, afurisite strigate ce ma acopera. Lasati-ma, vreau sa vorbesc! Mi-a spus ca ma cunoaste fara sa stie ca exist, mi-a lasat pe umerii sufletului povara aminitirilor sale, mi-a sacrificat linistea adormind la pieptul meu si mi-a impartasit disperarea dorintei fara implinire. N-a facut nimic deosebit pana in ziua in care a disparut, obosita sa mai astepte imposibila schimbare, sa cerseasca devotament, sa se ofere. Mi-as fi dorit-o mereu aproape, mult timp am continuat s-o caut, dar n-am mai gasit decat o dureroasa uitare in fata usii sale. Am regasit-o sau m-a regasit, avem atatea sa ne spunem, dar nici un sunet nu ia fiinta din pieptul meu deschis intr-o continua operatie. Are ceva in plus acum, poarta pe brate o mogaldeata roz care in fiecare zi capata tot mai mult din trasaturile mele.
Si-mi tremura chiar si sufletul cand ii privesc aparitia nebanuita. Cand ii simt viata tresarind spasmic in plansul flamand. Cum sa iubesc femeia asta care m-a mintit, cum sa-i uit miseleasca fuga, cum sa nu iubesc sange din sangele meu? Nu-mi raspunde nimeni, nimeni nu stie si fiecare isi striga fericirea, tristetea asa cum poate. Intorcandu-ma acasa, lasandu-le sa se aiba una pe alta, am condus prin ceata. O ceata doar a ochilor mei, o pagana ploaie cu stropi usturatori ajunsi pana in cele mai vechi rani. Am oprit masina si blestemandu-mi chiar si zilele ce vor veni, am cersit ingaduinta de la un Dumnezeu al meu care, poate, ma iubeste atat de mult incat imi sustine caderea, imi sufla divin in ceafa si-mi incalzeste palmele in rugaciune. Pe sub haine, sub piele chiar, ma roade o gelozie demonica, o frica acida imi dizolva oasele si strange in mine cenusa unei nevoi de a fi mai mult decat parte a procrearii, de a fi tata.